Muzeul Minovici

Un muzeu extrem de interesant pentru cei pasionati de arta veche apuseana, dupa stiinta mea singurul de acest gen din Bucuresti, este “Muzeul de arta veche apuseana inginer Dumitru Minovici”.

As fi dorit sa fac doar un link catre “situl oficial al muzeului”, dar acesta nu exista... Asa ca, prin bunavointa echipei redactionale de la revista “Igloo. Habitat & Arhitectura” si in special a domnului arhitect Adrian Ciocazanu, am preluat articolul publicat in numarul din 11 din noiembrie 2002 referitor la Muzeul Minovici. Din acesta redau mai jos textul integral si o selectie de fotografii cu acest deosebit muzeu. Cei care doresc sa intre in posesia articolului integral sunt rugati sa contacteze direct revista Igloo, la 231 39 66/67.

Aici, in umbra Casei cu clopotei de la sosea, pe strada Nicolae Minovici la nr. 3, totul e istorie, totul este arta. O istorie cu nostalgii proustiene si slabiciuni calofile, care începe in Bucurestiul bataliilor cu flori de altadata.

Nu-i Coltea sau Piata de flori, inima targului pictat de Raffet sau Lancelot si nici Calea Victoriei de unde porneau echipajele cu cai inzorzonati spre vila familiei Minovici. Totusi, muzeul de arta veche apuseana inginer Dumitru Minovici este o prezenta si o amintire.

 

Spatiu al memoriei                 Text: Simona Nastac                 Foto: Serban Bonciocat

Suntem pe la 1905, cand Dumitru  Minovici, copilul de opt ani, in loc sa-si cumpere un zmeu, alege reproducerea unui portret al lui Lorenzo de Medici, marele mecena al Renasterii florentine. Era primul gest de viitor mare colectionar al inginerului Dumitru Minovici (1897-1982). Nepotul doctorului Nicolae Minovici, fondator al muzeului de arta populara cu acelasi nume, din vila in stil romanesc de la nr.1, era pe un drum bun. Zeci de ani mai tarziu, in 1939, incepea constructia casei de la nr.3, pentru ca, in rastimp, Dumitru Minovici, absolvent al Universitatii din Toulouse si director al societatii Creditul Minier cu sediul la Viena, stransese o impresionanta colectie de opere de arta, care avea nevoie de adapost. Gandita pentru a fi muzeu, o „inchidere ce deschide“- cum ar fi spus Noica, casa inginerului Minovici si a gazdei noastre de acum, doamna Ligia Minovici, este ea insasi o capodopera.

Construita de arhitectul italian Canella, casa evoca stilul gotic englez al perioadelor Tudor si Plantagenet, cu insertia unor elemente din goticul flamand si francez, intr-un ansamblu de proportii monumentale, armonios racordate la dimensiunile generoase ale parcului si gradinii din jur, in stil italian. Volumetria articuleaza doua corpuri distincte dispuse in forma de L, implinite in exterior prin turnuri gotice de sectiune hexagonala si circulara, sugerand formal vechile donjoane ale fortificatiilor medievale. Fatadele sunt tratate diferit, cu motive decorative flamande sau loggii venetiene, sprijinite de contraforti sau incununate de creneluri, strapunse de ferestre dreptunghiulare ori in arc frant. Toate laolalta ofera surpriza unor asimetrii si tensiuni bine dozate, in contrast cu lentoarea si masivitatea volumelor. Armonia intregului culmineaza decisiv in jocul rafinat al materialelor si culorilor. Rosul caramizii alaturi de albul ancadramentelor din piatra, policromia vitraliilor in complicitate cu infinitele nuante ale iederii cataratoare, patina usor galbuie a statuetelor din marmura (risipite peste tot in gradina) potentata de negrul arabescurilor portii din fier forjat.

La interior, totul e coplesitor. Mai intai succesiunea spatiilor si cascada ferestrelor vitrate, apoi supletea scarii in colimaçon sau frumusetea si valoarea tablourilor, sculpturilor, tapiseriilor, mobilierului si portelanurilor! Spatiul e structurat in trei incaperi cu functiuni diferite: living-ul, biblioteca si sala in care se servea masa, asa-numita camera toscana. Toate sunt precedate de un vestibul lung, decorat cu arme si gravuri cu scene de vinatoare.

Sala de receptii, inalta de 8m si lunga de 12m, se dezvolta pe un ax dominant transversal, deschizandu-se la capete catre biblioteca si camera toscana, intr-un „dialog“ firesc, transparent, fara ziduri sau usi. Privirea sensibila, avida de curiozitati, cade pe spirala scarii de stejar care urca la etaj, culminand cu o galerie cocheta ca o bijuterie.

Se opreste apoi pe peretele opus, asupra grandiosului semineu renascentist adus din Toscana, functional inca. In centru, o masa olandeza si cateva scaune Chippendale „calca in picioare“ un covor Mosul, ale carui culori se regasesc in vitraliile executate la Tirol, in secolul al XVI-lea. Albul cuminte al peretilor e punctat de marea tapiserie flamanda cu David si Betsabea (lucrata in atelierul lui Jacob van Segers) si de panzele unor artisti din scolile germana si italiana: Oëller, Mayer van Landhurst, Bernardino Luini s.a. Perspectiva se prelungeste spre alveola bibliotecii, strajuita de doi lei sculptati in marmura, cópii venetiene ale originalelor antice romane aflate in Loggia dei Lanzi, la Florenta. Mobilierul din lemn de nuc masiv e lucrat in stil neoclasic, scaunele sunt tapisate in manufactura Aubusson. Alaturi de acestea, biroul Louis XV si portretul lui Cosimo de Medici, pictat de Bronzino, compun un spatiu privilegiat, un refugiu aproape intim, mai ales atunci cand doamna casei deapana cu farmec si prietenie amintiri de altadata… Traseul se incheie in camera toscana, decorata cu tablouri de Roeland Savery, Jan Fyt si Francesco Zuccarelli, mobilata cu credenze si cassoni florentine, pe care stau maiestuos cupe, vase si sfesnice din portelan de Delft si Meissen. In rest… cum spuneam, aici totul traieste la timpul trecut si se hraneste din pasiunea pentru frumos. Arhitectura, gradina, colectia si cei care le-au dat viata, sotii Ligia si Dumitru Minovici, nu sunt altceva decat prezente sensibile in memoria vechiului Bucuresti; un oras pe care „il putem uri, dispretui sau compatimi“, asa cum credea Eliade. Dar pe care trebuie sa-l cunoastem pentru a invata sa-l iubim.

[Pagina start] [Istorie] [Heraldica] [Muzee de istorie] [Legaturi utile] [Despre mine]